Reportaj · Cultură

Arhivele orașului: ce păstrăm și ce lăsăm să dispară

Un reportaj despre arhivistele din Craiova și decizia dificilă de a alege ce merită salvat.

Interior de arhivă românească cu rafturi de documente îngălbenite și lumină caldă la fereastră

În subsolul unui imobil interbelic de pe strada Madona Dudu din Craiova, trei arhiviste lucrează zi de zi cu dosare care nu au mai văzut lumina naturală de decenii. Hârtia îngălbenită, cerneala decolorată și tampilele de epocă compun o geografie a unui oraș care nu mai există în forma lui originală. Ele știu că nu pot digitaliza tot — bugetul permite câteva sute de documente pe an, dintr-o colecție de zeci de mii. Decizia de a alege ce intră în scanner și ce rămâne pe raft nu este administrativă, este în esență morală: ce lasăm generațiilor viitoare și ce acceptăm că va dispărea? Am petrecut două zile cu ele și am încercat să înțeleg logica acestei alegeri. Nu există un răspuns simplu. Există criterii — unicitate, stare fizică, relevanță istorică — dar și intuiție. „Uneori simți că un document trebuie salvat fără să poți explica complet de ce”, spune una dintre ele. „E ca și cum hârtia îți cere ceva.” Reportajul de față nu propune soluții. Propune o privire mai atentă asupra unui proces invizibil care modelează, fără să facem zgomot, ce va putea fi știut despre Craiova peste cincizeci de ani.

Procesul de selecție, explicat de arhivistele cu care am vorbit, urmează o logică triplă: mai întâi supraviețuirea fizică a documentului — dacă hârtia se fărâmițează la atingere, digitalizarea devine urgentă indiferent de conținut. Al doilea criteriu este unicitatea — există un singur exemplar al acestui document în România? Dacă da, capătă prioritate automată. Al treilea este relevanța — cât de multe întrebări poate răspunde documentul pentru un cercetător viitor? Aici intervine judecata umană în forma ei cea mai pură. Unul dintre dosarele pe care le-am văzut conținea corespondența unui primar din 1923 cu prefectura despre construirea unui pod care nu a mai fost niciodată ridicat. Un proiect mort, dar o fereastră perfectă spre modul în care administrația funcționa — sau nu funcționa. A fost selectat pentru digitalizare. Un altul, o listă de inventar dintr-o fabrică desființată, nu a trecut filtrul. „Nu e mai puțin important”, recunoaște arhivista. „Dar nu avem resursele să salvăm tot.” Asta e realitatea pe care o ignorăm confortabil atunci când vorbim despre patrimoniu digital.

Ți-a plăcut acest reportaj?

Abonează-te la newsletter și primești vinerea un text ales cu aceeași atenție.

Mă abonez